Quand’eri pinin tant temp fa
ogni tant la mia mam la cuntava
la storia del so por nono ‘Polo,
ch’el ghe piaseva la muntagna
e l’era propri un grand om,
e l’era semper sta el prim
sia a studià che a lavurà,
e per do volt el sera spusà.
E anca in guera l’era peu andà:
l’era andà cun Garibaldi,
cun la sua camisa rossa
el so can, el sciop in spala
l’era andà fina a Bezeca
un po a pè e un po a caval
a sparà sui sporch tugnit.
E peu l’era vegnù indrèe
cul diploma e la medaja
e una bela trumbeta d’oton.
Cui danèe del so cunged
l’a cumprà un tuchel de tera
in de la curva del sentè
che el menava a Pra Filip.
E lì peu l’a fa sù la soa ca,
la famosa “Garibaldina”,
cui so fieu e cun la soa miée.
Un so fieu, che l’era el me nono,
se ciamava ‘Polo anca lu,
el tajava el legn d’uliva,
el faseva di bei rubitt
ch’el vendeva ai furestèe
a Belàs in Serbeloni.
Ma el bisnono el stava su,
in di mont del so san Prim
sempro a cascia cul so can
in di bosch sora Scivena,
A mesdì e peu a la sira
el sunava la soa tromba
ed i gent che la sentiven:
- l’è lu, l’è propi lu – diseven –
a l’è el sindech de Pra Filip. –
Marzo 2009 – Magreglio